E liniște-n jur,
o liniște cladă, nefirească
Că până și cafeaua
rămasă în cană ... cască.
Doar vântul mai
răvășește norii prin fereastră
Și-i agață în
copac ca pe o rochie albastră.
Trece pe stradă
copilăria cu mama de mână
O aud râzând în
amintire, nu vrea să rămână,
Dar îmi lasă în
urechi urma unui zâmbet tăcut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu